Trei momente în care ne-am lepădat de Brâncuși

Impasse Ronsin. Sculpturi și mămăligă.

19 februarie este Ziua Națională Constantin Brâncuși și de la președintele țării până la adolescenții ce nu știu foarte multe despre sculptor, toți simțim nevoia să ne aducem aminte de cel care a fost considerat cel mai mare sculptor al încercatului secol XX. Mulți o facem pentru a ne alinta, postăm pe rețelele de socializare o pasăre măiastră, o coloană sau o cumințenie a Pământului din motive egoiste, unii pentru a-și întări imaginea publică, pentru a spori numărul de viitoare voturi, alții pentru a da o spoială de cultură propriei imagini. Din păcate, nu mulți știm și trebuie să știm toți cum ni l-am asumat pe Brâncuși abia după ce i-am refuzat propunerea de a dona patriei natale toată opera ce azi este expusă la Paris, în colecții personale sau în mari muzee ale lumii, după ce am încercat să aducem, cu tractoarele, vârful infinit al Coloanei de la Târgu Jiu pe iarba parcului unde el o ridicase acasă la el, venit din Paris pentru a trimite în ceruri infinitul românismului.

Francezii l-au adoptat, atelierul lui din Impasse Ronsin, numărul 8, în care peste ani se adunaseră metale și blocuri de piatră, mutat apoi la numărul 11, a fost locul unde a sculptat, a iubit, a făcut mămăligă pentru Modigliani, Matisse, Erik Satie, Guillaume Apollinaire și alți alți enormi artiști, este astăzi conservat bine și expus la Centrul Pompidou din capitala Franței.  Acolo, în atelierul din Impasse Ronsin, a ascultat-o Brâncuși pe Maria Tănase și povestea Măriuța ,,cu ochi ca mura” apoi: ,,În timp ce-i cântam ,,Lung e drumul Gorjului”, Brâncuși s-a ascuns cu fața la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră.”

Acolo, în atelierul unde au fost create opere ce plecau în colecțiile marilor colecționari din toată lumea, scria Costache din Hobița prietenilor din copilărie: ,,Mămăliga o făcui într-un tuci de o vadră să-i satur și să dusă fumu în toată mahalaua Montparnassului.” Făcea Costache mămăligă pentru artiști celebri, pentru oameni cunoscuți la nivel mondial, le cânta la fluier. Când a trecut Nelson Rockefeller pe la el și l-a întrebat, de sus, din cel mai înalt vârf al muntelui de bani pe care trona, dacă poate face ceva pentru el, Costache de la Hobița i-a spus: ,,Dacă vrei să mă ajuţi cu adevărat, du-te, ia mătura care stă după uşă şi mătură atelierul! S-a făcut mult praf şi nu pot să lucrez atunci când e mizerie.”

Brâncuși a plecat devreme din Gorjul copilăriei, la Craiova ,,s-a născut a doua oară” dar pentru că geniul lui nu putea răsări aici, nici după ucenicia la Rodin nu a simțit altceva, a plecat departe, la Paris și a sculptat nu după tendințele vremurilor, nu după lecțiile luate la școala lui Rodin, ci după cum îi spunea sufletul. Iar sufletul luase tot ceea ce trăise în România, la Hobița, la Craiova, la București, pe drumul odiseic către Paris. Într-o scrisoare trimisă în țară în 1933 amicului Petre Țuțea vorbea despre toate aceste aspecte ale copilăriei timpurii: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi“.

Când Brâncuși a ales Parisul, de altfel un ,,mare oraș”, nu s-a lepădat de Hobița și în atelierul lui vizitat de pictori, poeți și boemi ai orașului luminii treceau anotimpurile la fel de liniștite, aburite de mămăligile din tuciuri, udate de vinul pe care și-l făcea singur, învăluite în cântecele Gorjului pe care nu l-a uitat niciodată.

Despre opera, iubirile și controversele vieții marelui sculptor s-au scris multe file și multe aspecte pozitive sunt scoase în evidență astăzi, de Ziua Națională Constantin Brâncuși. Haideți să ne amintim azi și de momentele în care noi, ca națiune, ne-am lepădat de Brâncuși. Trebuie să știm, pentru că dacă Brâncuși nu ne-a greșit niciodată, noi făcut-o.

Casa Memorială Constantin Brâncuși: un surogat, dovada primului moment în care ne-am lepădat de sculptor.

Hobița este unul dintre satele comunei Peștișani, un sat situat în nord vestul Gorjului, pe drumul ce duce către Tismana. Atestat pentru prima dată într-un act domnesc din 30 aprilie 1518, se crede că are o vechime chiar mai veche. La trecerea dintre secole, era doar un cătun cu două biserici de lemn și lemnul va fi destinul acestui sat, pentru că și în lemn va sculpta unul dintre fiii lui și va pune numele localității pe harta sentimentală a țării noastre. Brâncuși a trăit primii ani printre meșterii hobițeni și de la bunicul său deprinde pasiunea pentru ,,cioplit în lemn”.

Într-o zi de toamnă a anului trecut am luat drumul Hobiței și, în apropierea actualei case memoriale, un bătrân mi-a spus, cu o stranie dezamăgire în voce, șoptind parcă vorbele, că ,,nu aceasta este casa în care s-a născut Brâncuși”, arătându-mi un teren din apropiere, la nici 200 de metri. Acolo ar fi fost, demult, adevărata casă unde venise pe lume sculptorul. Povestea este tristă, adevărată și ne aduce aminte doar de unul dintre momentele în care am uitat de Brâncuși. Bătrânul mi-a spus că adevărata casă este ruinată, că doar acoperișul ar fi fost salvat și se află într-o magazie a Grupului Școlar din Peștișani, că bârnele, lăsate ani de zile sub ploi, sunt putrezite demult. L-am lăsat pe bătrânul hobițean și am intrat în curtea Casei Memoriale Constantin Brâncuși, întâmpinat de un ghid pasional.

Am găsit o casă tradițională gorjenească, cu un pridvor minunat din care se intră în cele trei încăperi: odaia de dormit, celarul și cunia. Cunia este numele arhaic al bucătăriei, locul unde erau o vatră cu corlată, unde se gătea mâncarea și unde se serveau toți ai casei masa. Celarul e cămara, singura încăpere care nu are tavanul drept și pe aici se poate urca în pod. Am ascultat vocea ghidului care îmi spunea că îmbinările bârnelor sunt ascunse sub undrelele decorate pe motivul „frânghiei” și al „dintelui de lup”, în torsadă sunt sculptați stâlpii prispei, fie pe toată înălțimea fie în două registre separate prin inele în zig-zag, notându-mi câteva elemente pe care trebuia să le caut în dicționar. Casa este minunată, este un veritabil monument de de arhitectură populară de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Restaurarea a avut loc în  1971, când a fost înființat și muzeul. Ghidul mi-a prezentat și o impresionantă colecție de cărți, albume, documente sau scrisori care reflectau unele momente din viața sculptorului.

Am vrut să iau un magnet de frigider sau orice alt suvenir cu chipul lui Brâncuși și, spre mirarea mea, ghidul mi-a spus că nu au dreptul de a comercialzia astfel de articole, pentru că statul român nu deține aceste drepturi sau sunt unele probleme, nu era foarte sigur. Cert este că nu exista absolut nimic cu chipul marelui sculptor, acolo, la casa lui memorială. Mi-am amintit de bătrânul hobițean și am cerut lămuriri. Cu o umbră în priviri, ghidul mi-a spus că are dreptate bătrânul, casa pe care tocmai o vizitasem era de fapt casa lui Calistrat Blendea, poreclit Calistroi, casă cumpărată de la acesta în 1971 și amplasată pe terenul actual, un teren ce i-a aparținut lui Brâncuși. Am plecat spre Tismana, purtând cu mine amărăciunea unui moment în care constatasem că românii noștri au lăsat ca timpul să șteargă primele urme ale unuia dintre cei mai mari și mai buni dintre ei, apoi au reparat cumva greșeala, prea târziu și printr-o metodă neautentică.

Dar nu acesta a fost primul moment în care ne-am lepădat, ca nație, de al nostru Constantin Brâncuși.

Sadoveanu, Călinescu, Bogza, Camil Petrescu și al doilea moment când ne-am lepădat de Brâncuși.

În 1951, Academia Republicii Populare Române a analizat oferta sculptorului român Constantin Brâncuși de la Paris, care dorea să doneze statului nostru lucrările aflate în atelierul său de la Paris, 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi multe piese de mobilier. Brâncuși ridicase deja Ansamblul Monumental „Calea Eroilor“, cu sprijinul Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, ligă condusă de Arethia Tătărescu. În ziua de 7 martie 1951, academicienii Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă, din cadrul Academiei Republicii Populare Române s-au întrunit și procesul verbal nr.10 este dovada unui fapt incredibil, una dintre cele mai rușinoase acte ale națiunii noastre. În procesul verbal respectiv s-au consemnat pozițiile unor academicieni, pe atât de reprezentativă atunci pe cât este azi de șocantă fiind concluzia lui George Călinescu, care a susținut că „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte“. În ziua aceea, alături de Călinescu și împărtășindu-i părerea, au mai fost Camil Petrescu, Geo Bogza, Victor Eftimiu, iar semnătura pe document a secretarului Secțiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă i-a aparținut lui Mihail Sadoveanu.

În zilele noastre, din cele 204 lucrări brâncușiene, avem foarte puține în țară, la Târgu Jiu, Craiova, București și Buzău, restul regăsindu-se în toată lumea, în colecții personale sau în marile muzee ale lumii. Puteau fi în țara noastră, dar autorul romanului ,,Mitrea Cocor” a semnat cu sânge rece un document ce ar trebui și azi să ne facă să pălim de rușine.

Coloana Infinitului și tractorul. Al treilea moment în care ne-am lepădat de Brâncuși.

Coloana fără Sfârşit este numele ales de sculptor pentru Coloana Infinitului și este azi poate cea mai cunoscută și mai accesibilă vizitării dintre operele de artă realizate de Brâncuși în România. Situată în Parcul Coloanei, într-o zonă verde chiar la intrare în Târgu Jiu, este parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta Sărutului și Masa tăcerii. Inaugurarea a avut loc pe 27 octombrie 1938.

Ceea ce nu trebuie să uităm este că românii, ar fi o scuză nepermisă să spunem comuniștii, au fost la un pas să distrugă acest simbol. În acel moment, Tănasie Lolescu a primit ordin, în calitatea sa de UTC-ist, să dărâme Coloana Infinitului, iar ceea ce rămâne să fie vândut la fier vechi. În mod absolut paradoxal, ca o ironie a destinului acestei națiuni, acest Lolescu era originar din Hobiţa, satul marelui Brâncuşi.  Lolescu a plecat la Coloană împreună cu tractoristul Milotin şi, odată ajunți în Parcul Central din Târgu-Jiu, au legat lanţul tractorului de pilonul de bază, primul al Coloanei. Au tras cu tractorul, dar lanţul a cedat, au legat lanțul din nou și l-au răsucit de mai multe ori în jurul coloanei. Au tras din nou, dar tractorul s-a ridicat pe două roți. Astfel s-a renunțat la ideea aceasta de a pune punct infinitului brâncușian.

Da, este 19 februarie azi și este Ziua Națională Constantin Brâncuși, dar haideți să ne amintim și de cele trei momente în care noi, românii, am ales să ne lepădăm cu atâta ușurință de marele sculptor. Este o zi frumoasă, în care trebuie să ne mândrim cu marele Brâncuși, dar nu trebuie să uităm și să ne fie puțin rușine.

Citeste si

• 1. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
• 2. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor