Urmuz: Pagini bizare de viață. Povestea lui Dem. Demetrescu, marele scriitor român de avangardă

17 martie 1883 a fost o zi fericită în casa familiei Ionescu-Buzău. Dimitrie, capul familiei, lua în brațe fiul nou născut, primul lui copil, fiu ce o să îi poarte numele. Tatăl este medic,  știința este tot ceea ce contează pentru el și respinge ferm orice discuții referitoare la artă. Chiar și soția lui, Eliza, provine dintr-o familie ce și-a ales știința drept pasiune și serviciu, fratele ei fiind cunoscutul chimist, doctor și profesor la Universitatea din Paris Cristian Pascani.

O viață de povestit și generațiilor viitoare

Așadar, micuțul Mitică vine pe lume, primul copil într-o familie ce îi va completa copilăria cu mulți frați și surori, în Curtea de Argeș, orășelul cu aură regală din nordul Munteniei. Primii ani ai copilăriei înseamnă și perioada petrecută la Paris, în jurul vârstei de cinci ani, revin însă toți în țară și o slujbă oferită tatălui la Colegiul Național Matei Basarab face ca numeroasa familie să se stabilească la București.

Eliza Vorvoreanu, una dintre surorile lui, a fost principala sursă a celor care au încercat să completeze puzzle-ul biografic al celui care avea să devină peste ani scriitorul Urmuz. Aflăm de la ea că știința îl cucerește pe fratele ei devreme, că devorează opera lui Jules Verne, iar cu trecerea timpului studiază concepțiile filosofice din poezia și proza lui Mihai Eminescu, umorul lui I.L. Caragiale.

Tânărul Mitică se dezvoltă frumos, din ce în ce mai aproape de lumea artei, studiază pianul, ia lecții de pictură în ulei. Paradoxal, deși bunicul dinspre mamă a fost preot și mama lui a încercat mereu să îl ducă ușor către biserică, nu reușește deloc. Gimnaziul îi aduce aproape un coleg ce îi va deveni bun prieten, pe George Ciprian, de asemenea unul dintre cei care au completat peste ani biografia tragicului scriitor. Acesta consemnează pasiunea lui Urmuz pentru concertele de la Ateneul Român, prelegerile lui Titu Maiorescu la care a participat, deși avea o vârstă relativ mică, precum și faptul că teatrul era considerat ,,o artă minoră”.

Anii ce au urmat au adus cu ei înscrierea la Colegiul Național Gheorghe Lazăr, Urmuz fiind unul dintre elevii ce ironizează severitatea profesorilor, un rebel ce planifică și conduce farse, una dintre ele fiind povestită de același Ciprian: ,,Experimentul favorit era acela de a acosta trecători și de a-i convinge să-și prezinte documentele de identitate. Succesul a fost uriaș, creând în interiorul școlii un adevărat cult pro-Urmuz”.

Vasile Voiculescu, viitor autor al ,,ultimelor sonete ale lui Shakespeare” ,de asemenea coleg al lui Urmuz, își amintea că umorul acestuia era ,,cerebral, mai greu de detectat și apreciat”.

Rebelul elev își organizează discipolii pe structura unei adevărate societăți secrete, a cărei activitate se  bazează pe teribile farse. Merg să îl cunoască pe mitropolitul Ghenadie, cel care trăia într-o mânăstire la Căldărușani și, pretinzând că sunt jurnaliști, cer tratament special și îl primesc, apoi testează limitele călugărilor.

Urmuz era de fapt introvertit, timid, mai ales cu fetele. Absolvirea colegiului este sărbătorită inedit de grupul lui, intră toți în biroul directorului și încep să sară fericiți, în cerc. După colegiu, prietenia lor va rezista, revăzându-se rar, dar în mod regulat. Urmuz este admis la Facultatea de Medicină, îndeplinind un vis care nu îi aparținea. Fericit de acest succes este doar tatăl său. Colegului Ciprian îi spunea că ,,nu reușește să se facă înțeles în fața cadavrelor”.

Renunță la visul tatălui, alege Facultatea de Drept și hotărăște să își cultive și pasiunea pentru muzică, luând lecții la Conservator, în paralel încheindu-și stagiul militar, ca infanterist. În 1907, anul răscoalei, Urmuz rămâne stâlp al familiei. Un an teribil, scris în marmura monumentelor funerare ale tatălui și a doi frați mai mici. Continuă să epateze și cunoaștem astăzi, datorită sorei Eliza, povestea cu trăsura închiriată, din care făcea dreapta la fiecare intersecție, făcând astfel cercuri în fața Palatului de Justiție, oprind la toate covrigăriile, oprind pentru a lua cărbune sau o găină bătrână, toate de la negustori ambulanți și doar pentru a încurca circulația.

Urmuz este judecător la Cocu, în Argeșul natal și se crede că în perioada aceasta ar fi scris primele ,,pagini bizare”. Sora Eliza povestea că aceste scrieri au apărut pentru a distra familia reunită, mama și surorile. În 1907, Urmuz descoperă arta modernă, iar o anume operă îl cucerește: ,,Cumințenia pământului” a lui Constantin Brâncuși.

Umbra marelui război cade peste Urmuz

Cariera îl duce în Dobrogea, unde este judecător de pace, mai târziu îl regăsim la Ghergani, în Dâmbovița. În 1913, infanteristul Urmuz luptă în al doilea război balcanic împotriva Bulgariei. O perioadă se rupe de grupul foștilor colegi de la Gheorghe Lazăr, apoi Ciprian George primește o scrisoare și alături de ea povestirea ,,Algazy&Grummer”. Povestirea este citită în cercuri exclusiviste de intelectuali. Din păcate, peste impulsul acesta de a scrie al lui Urmuz s-a suprapus umbra marelui război, iar între anii 1914 și 1915, deși scrierile lui circulă în copii scrise de mână și boema societate bucureșteană le apreciază, numele autorului rămâne anonim.

În 1916 Urmuz este relocat la Alexandria și în orașul teleormănean îl cunoaște pe poetul Mihail Cruceanu, care îi povestește despre revolta artistică din Italia și decide să folosească și el, ca subtitlu al unui viitor manuscris, cuvintele ,,Schițe și nuvele aproape futuriste”. Este din nou mobilizat și participă la lupte, cu gradul de locotenent, după ce România se alătură Antantei.

Regăsește Bucureștiul odată cu numirea în funcția de grefier la Înalta Curte de Casație și Justiție. Din perioada aceasta avem una dintre puținele fotografii cu un Urmuz melancolic, cu o privire ce duce cu gândul la anxietate.

După război este un alt om, petrece nopți pe străzi făcând interminabile plimbări nocturne, se izolează social, alegând totuși să lectureze parte din ce scrie în fața unor boeme asistențe. Se spune că multe creații au rămas doar exerciții libere, literatură orală, din păcate neconsemnată niciodată.

Anul 1922 este un an bun. Tudor Arghezi citise una dintre copiile scrise de mână ale scrierilor lui Urmuz, este cucerit de ineditul acestui stil și publică două dintre ele în ,,Cuget Românesc”, redactând și un manifest împotriva ,,literaturii sterile”. Este momentul în care opera avangardistă a lui Urmuz devine prima de acest gen susținută de o figură reprezentativă a literaturii noastre. Am putea spune că viața scriitorului se așezase pe un drum frumos, la capătul căruia ar fi putut găsi cu siguranță gloria literară.

23 noiembrie 1923. În apropierea Șoselei Kiseleff un sergent găsește într-un ,,boschet din dosul bufetului” un cadavru.

Copiii vânzători de ziare urlau titluri în liniștea serii de 23 noiembrie. Ediția de seară anunța: ,, Sinuciderea unui funcţionar”. A fost un subiect de știre nu pentru că era scriitor, ci pentru că era un funcţionar al statului. Ziarul „Lupta“ din 23 noiembrie 1923 prezintă sinuciderea  ca efect al capitulării în fața „unei boli grave de care suferea sinucigaşul“. În ziarul „Dimineaţa“ din 25 noiembrie 1923 este descris cadavrul găsit împuşcat în piept :

„În mâna dreaptă, se află revolverul cu care necunoscutul şi-a răpus zilele printr-un glonţ, tras în partea stângă a pieptului, perforându-i inima şi ieşind apoi prin spate. La el s-au găsit mai multe scrisori, în care arăta că îşi curmă firul vieţii din cauza unei paralizii ce-o căpătase de câtva timp şi care îi transformase viaţa într-un adevărat chin“.

Nu vom cunoaște niciodată cu siguranță dacă Urmuz suferea sau nu de vreo boală și dacă acesta a fost motivul pentru care și-a curmat viața. Ceea ce știm însă este că scriitorul dezvoltase o pasiune pentru revolver, pentru potențialul distructiv al acestuia, în 1914 scriind chiar un omagiu pentru acest tip de armă, amintind în text chiar despre ,,o putere magică a lor asupra creierului suicidar.”

Cei care l-au cunoscut mai bine în acei ultimi ani spuneau că dincolo de acțiunile sale vesele, relaxate, exista totuși o tensiune teribilă în interiorul lui. În 1927, la patru ani de la moartea lui Urmuz, Tudor Arghezi scria: ,,Nu l-am mai văzut și-mi este grea mâhnirea ireparabilă că n-am căutat să-l întâlnesc. Cred că optimismul meu ar fi înviat în haosul lui cerebral candorile și puritățile care începeau să moară.”

Dintre toți oamenii de literatură care au încercat să găsească o explicație a  renunțării lui Urmuz, George Călinescu a găsit o rațiune filosofică, care rezona teribil cu secolul său. El a vrut să moară într-un mod original, fără vreo cauză sau fără vreun scop precis.”

Urmuz a fost înmormântat la 26 noiembrie 1923, la cimitirul Bellu. Pleca din lumea noastră Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, scriitorul cu o operă de numai câteva pagini, denumite ,,Pagini bizare”, scriitorul ce va rămâne cunoscut în literatura română drept Urmuz, numele ales de Tudor Arghezi.

Peste șapte ani, în 1930, a apărut o primă versiune a cărții lui Urmuz, îngrijită și coordonată de Sașa Pană, intitulată atât de simplu: ,,Urmuz”.

O biografie romanțată a primului scriitor avangardist din România, veritabil precursor al literaturii absurdului,  a fost scrisă de Alexandru Vakulovski și publicată în 2021 în cadrul colecției ,,Biografii romanțate” a Editurii Polirom.

Titlul cărții este ,,Urmuz. Cei dintâi trăzniți. Scriitura este atât de bizară, atât de absurd încât am putea crede că nu Vakulovski, ci chiar Urmuz a scris povestea acelei vieți atât de scurte.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor