Vasile George Dâncu, Universul Mama – aceste vorbe erau ca niște pluguri care arau inima

Vasile George Dâncu s-a născut la 3 august 1973 în Năsăud și trăiește la Cluj-Napoca. Este poet, publicist, editor și manager cultural. A publicat volumul de poeme Biografia secretă (2003), distins cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj.

Am citit Universul Mama de Vasile George Dâncu (Casa de Editură Max Blecher, 2015) la 6 ani distanță de la publicarea cărții și pot spune că am rămas plăcut impresionată de această perspectivă masculină sănătoasă privind maternitatea din punctul de vedere al copilului-adult. Am găsit un prieten care și-a fructificat amintirile din copilărie și a redat evenimente nevralgice ale vieții. Moartea mamei este punctul culminant, ceea ce intensifică firul liric și cheamă la un soi de empatie umană. Pentru că este vorba despre o mamă dedicată, care a dat totul pentru copiii ei și a renunțat la propria viață pentru ca ei să se realizeze, în chip absolut cristic, astfel este reliefată figura maternă.

Epistole de la suflet la suflet neîntinate de tehnică neapărat, cât ajustate de splendida capacitate de a simți, aceasta încarcă toată poezia cu energia evenimentelor. Nu este un necrolog, este un dialog dincolo de moartea mamei, o legătură spirituală imensă, descoperită abia la trecerea în neființă. Acest tip de lirică dă senzația de ședință de spiritism, căci se invocă un spirit care nu mai poate lua parte la cele lumești. Că a fi viu și a fi urmaș pare să conștientizeze autorul, e un privilegiu pe care numai o mamă i-l poate asigura fiului ei (eram în fața unei librării din Cluj/ și mi-am spus/ că Runcul nu înseamnă nimic fără tine/ dragă Mamă/ tu ești cea mai importantă ființă din lume/ ai fost când erai vie/ dar și acum când ești moartă” (XIII. Cel mai puternic mort din lume, p.47).

Dacă protagoniștii neînsuflețiți ai poeziei române contemporane, vorbesc despre anii cei mai recenți, sunt tot niște părinți, dar tați (vezi Radu Vancu, Frânghia înflorită și Roxana Cotruș, Daddy issues/ disecție), ei bine aici protagonista devine mama, absolutul și primordialul, ființa care a dat viață copilului despre care scrie, care a educat și s-a sacrificat, pentru care nimic nu a fost imposibil. Și parcă împlinește o veche zicală românească „Ai să vezi și tu când ai să fii părinte”, pentru că sufletul celui care scrie, e tot suflet de părinte.

Între toate rolurile și încercând să le joace măcar pe-aproape din ceea ce a fost mama, ei bine, realizează că nu este ușor să te dedici făpturilor zămislite și că în singurătate mama care l-a crescut și l-a susținut, care îi aducea mâncare cu trenul, a fost o mamă foarte bună, ireproșabilă. Cu bucurie am citit despre o femeie conturată ca eroină a poveștii ei, care se arată în lirică prin spusele autorului, care e prezentă peste tot, nefiind nicăieri, că moartă face mai mult decât atunci când era vie, că gândurile copiilor ei sunt mai des la ea decât atunci când era la-ndemâna lor:„tu munceai și te rugai/ uitând de singurătate”(XIV.Unde a fost fericirea ta?, p.49)

Nu am descoperit până acum (poate doar la Ioana Nicolaie în Lomografii) un caracter feminin mai bine întruchipat în limbajul poetic. Vasile George Dâncu este un mare biografist care știe să beneficieze cu dibăcie de acele detalii care ar putea constitui un elogiu care să conteze undeva la câteva mile distanță de celălalt Univers dorit și tânjit de toți vii care au oameni dragi duși. Există aici un adevărat carusel emoțional și Rânc-ul cel trist unde s-au petrecut toate zilele copilăriei, unde a existat unitate și unde unitatea, de la moartea tatălui înainte, a însemnat mama care muncea fără oprire. O mamă singură neplângându-se de nimic, este un tablou usturător pentru orice perioadă și mai cu seamă pentru zilele noastre. Empatia cu care scrie fiul despre mama sa și problemele pe care le-a întâmpinat în viața ei, este absolut extraordinară. Este o carte de pus la inimă și un fiu cu adevărat care trăiește în inima mamei sale pentru totdeauna.

O mamă care nu se desprinde de copiii săi niciodată și care se conectează cu ei pe plan spiritual indiferent de context. Nu o văd ca pe o simplă carte, este o carte de comunicare, în adevăratul sens al cuvântului o aducere aminte poetică, un fel de priveghi interminabil, o veghere la căpătâiul femeii. Așa că în acest context al marilor discuții anti-copii, anti-mame, anti-familie, aflu și un discurs constructiv în acest sens, unde mama este pusă pe piedestalul meritat de către fiul ei și nu e loc de hulă, de intrigi sau de decepții, unde mama este o instituție incontestabilă, o forță așa cum transpare din versuri: „astăzi/ aici și acum/ fiul tău/ se acoperă/ cu dragostea ta de Mamă/ pe care n-a stins-o durerea plecării tale”(IX. Durerea, pp.32-33). Mama este cuvântul scris cu majusculă și nu o cantitate neglijabilă, așa cum pare să transpară ea astăzi în majoritatea discuțiilor cu caracter politic și în unele discursuri feministe. Mama nu este o parte din Univers, aici Mama este Universul însuși.

Universul Mama, aici!