Reclamă
Virginia Woolf, Valurile, traducere de Petru Creția, Editura Humanitas, 2020, este romanul despre care s-a spus că poate fi considerat un poem de geniu. A fost comparat de către criticii britanici cu un studiu de fenomenologie. Limbajul ultrametaforizat asumat de Virginia în romanul său este o intenție pe care o recunoaștem încă de pe prima filă, primul monolog hiperestetizat, fuga de condiția banalului, escapade în limbaj și imaginar, înțelegerea profundă a lumii, capacitatea sa de introspecție să fie vocea a șapte personaje diferite urmărite de-a lungul evoluției lor începând din copilărie, apar emoțiile și care e turnura pe care acestea o capătă, ce se spune și ce se gândește doar – există aici o comunicare superfluă cu propria conștiință, notații în paranteze (vocea autoarei). Își asumă autoritatea de a levita peste toate personajele, autobiografică în toate replicile lor, un volum le controlează pe toate ca pe niște marionete într-un spectacol al lumii, așa cum creatorul cerului și al pământului regizează și manevrează ființele umane. Chiar dacă libere, personajele sale par șapte posibile euri ale autoarei, veșnic libere și încorsetate.
Bernard, Neville, Jinny, Susan, Rhonda, Louis sunt actanți (printre alții) ai acestei expuneri de idei și a valurilor care se suprapun textual. Valurile, acest simbol al tumultului, pe repeat ca un refren cu diferite conotații. Reflecțiile cu referire la natură, la umanitate, la ideea de eu, de identitate, de persoană srăbat întreg conținutul cărții. Există o căutare a realului, a structurilor solide (cât de solide și acelea?), Virginia scufundă lumea într-un abis luminous al iluziilor, al derealizării și al situației de tumult, când totul e acolo și pare că nimic nu e și personajele sale sunt cele care își chestionează propriile probleme existențiale. Nu sunt persoane materialiste, vor libertate și prețuire, tânjesc să fie acceptate și aprobate, să nu fie trădate, să primească afecțiune, să nu poarte discuții monotone și să nu se lepede de propriile lor credințe, sau zboruri. „Ne-am schimbat, am devenit de nerecunoscut, spuse Louis. Expuși unor lumini diferite (suntem atât de deosebiți unii de alții), ceea ce zăcea în noi a apărut la suprafață cu intermitențe, în pete violent colorate, separate de spații libere, ca și cum un acid ar fi picat inegal pe placă. Eu eram ce eram, , Neville era altceva, Rhoda, diferită și ea, Bernard de asemenea. Apoi bărcile alunecaseră printre frunzele palide ale sălciilor, spuse Neville, iar Bernard mergând așa cum merge el, la întâmplare, și proiectându-se pe un vast fond de frunzișuri și de case străvechi, s-a lăsat să cadă în iarbă lângă mine. Într-un acces de emoție – nici vântul nu e mai vijelios, nici fulgerul nu e mai neașteptat – mi-am luat poemul, i l-am azvârlit în față și am trântit ușa în urma mea.” (p. 107)
Reclamă
Londra este locul în care acțiunile (intelectualizate) se petrec, aici se încearcă scrierea unor linii bune de versuri, unor linii bune în relații, ale încercării tuturor acestor mici și deosebiți oameni de a da sens fiecărei stări, se transcriu gânduri, se oferă o anume prioritate gândurilor, aici sunt toate duse la nivel de înfăptuire. Se concretizează, devin palbabile. Soarele, un alt simbol al strălucirii și al luminei așezate peste lume și peste adevăratele probleme și peste adevărata îînstrăinarea a unora față de alții. Ce face Soarele? „ Soarele nu apusese încă” (p.5); „Soarele răsări.” (p.61); „Soarele, înălțat acum, nu mai stătea tolănit pe salteaua lui verde, aruncând câte o privire printre giuvaierele apei, ci își descoperise chipul și privea drept deasupra valurilor care loveau țărmul cu zgomot ritmic.” (p.92); Soarele se află în plină amiază. Nu mai e doar pe jumătate zărit, doar bănuit din străluciri abia cutezate, ca și cum o fată culcată pe o saltea de valuri și-ar fi împovărat fruntea cu nestemate rotunde ca picătura de apă, care aruncă săgeți de lumină opalină fulgerând în văzduhul tremurat, ca spinarea delfinului sărind pe deasupra apei sau ca scânteierea unui cuțit” (p. 126); „Soarele nu mai era în crucea cerului. Razele veneau dintr-o parte, lumina cădea pieziș. Se agăța de marginea câte unui nor, aprinzând în ea o dâră de văpaie, o insula de foc unde nu călca nimeni cu piciorul nimănui, lumina prindea când un nor, când altul; așa încât sub ei valurile erau săgetate de izbucniri aprinse, care loveau când și când fremătătoarea față albastră a mării.”(p. 142); „Soarele coborâse către apus. Insule de nori, mai compacte acum, trecură prin fața soarelui, așa încât dealurile se făcuseră deodată negre, ciulinii de mare, fremătători, își lepădară culoarea albastră și se înveșmântară în argint, iar umbrele norilor, ca niște pânze cenușii, erau alungate pe fața mării.”(p.158); „Soarele cobora spre orizont. Ziua, piatră dură, se fărâmase pe alocuri și lumina se scurgea prin crăpături.”(p.181); „Soarele apusese. Marea nu se mai deosebea de cer. Valurile, răsfirându-și evantaiele până departe pe mal, strecurau umbre albe până în colțurile cele mai ascunse ale grotelor sonore, apoi suspinând, se retrăgeau peste întinderea de nisip presărată cu pietricele.”(p.207); O succesiune de metafore, de plasare a locul soarelui pe cer și mișcarea acestuia în concordanță cu sterile sufletești ale personajelor, cumva parcă elemental natural responsabil pentru viață și moarte și pentru toate cele ce se fac pe pământ. E vina soarelui și pentru valurile care înghit un personaj care se vrea singur de tot și altă soluție nu e: „tropotul nostru răsună pe caldarâm? E moartea.”(p.261). Valurile înghit o mare prozatoare a lumii și soarele, să știm că el a fost vinovat, de acum când privim spre cer și ne întrebăm de ce. Pentru că soarele.
Cartea Valurile se găsește aici!
Citeste si
- 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
- 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa
