Zavaidoc. Un destin ca o doină de jale

Pot trece zeci de ani, atât timp cât va mai exista măcar un singur român care ascultă muzica lui Barbu Lăutaru, Nicolae Buică, Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Petrică Moţoi, Fărâmiţă Lambru sau Ionel Budişteanu, cântecul tradițional românesc, cel pur, adunat de prin sate de etnomuzicologi precum Harry Brauner, nu se va stinge niciodată. Și cine a ascultat vreodată muzica acestora nu are cum să nu fi auzit de Zavaidoc și de legenda creată în jurul anilor săi de carieră artistică. Zavaidoc și-a scris numele cu litere de foc în istoria frumoasă a dulcilor ani interbelici prin interpretarea sa din restaurantele bucureştene.

Cei care au avut  privilegiul de a-l cunoaște spuneau că era un bărbat extrem de șarmant, cu o carismă incredibilă, un veritabil sex-simbol al Micului Paris, iar atunci când aborda teme ale muzicii lăutărești smulgea lacrimi auditoriului. Drumul de la Piteștiul unde a cântat primele strofe până în București și mai departe este o poveste adevărată, deși pare neverosimilă pe alocuri.

Zavaidoc. Povestea

Zavaidoc s-a născut la Pitești, în casa unui lăutar foarte cunoscut în zonă, Tănase Teodorescu, despre care ziarele argeșene scriau:

„Tănase cânta la ţambal de plângeau şi surzii şi alinta cu vioara urechile obişnuiţilor de prin cârciumi.”

Cel care avea să fie celebru sub numele Zavaidoc a fost botezat Marin și atunci când a venit pe lume, la 8 martie 1896, mai avea deja un frate și două surori. Atât el cât și Vasile, Maria și Zoe moșteniseră talentul muzical și anii ce urmau să vină vor confirma acest aspect. În anul 1910 Tănase Teodorescu moare și, deși avea doar 14 ani și era mezinul familiei, Zavaidoc începe să muncească pentru a ajuta propria familie. Pleacă la București împreună cu doi dintre frați, Zoe și Vasile și formează un taraf: Zoe acordeonistă, Vasile violonist și Marin chitarist. Peste ani, formația va primi în mod natural numele „Frații Zavaidoc”.

În octombrie 1916 este încorporat și participă chiar, ca voluntar, la luptele marelui război, ca ostaș al Regimentului 44 Infanterie, camarad cu fratele său Vasile. Cântă ofițerilor și generalul Traian Moșoiu, un iubitor al folclorului autentic, îi găsește o poreclă de care nu va scăpa niciodată: Zavaidoc. Supranumele îi fusese inspirat generalui de regionalismul „zavaidoacă”, care semnifica un om șugubăț, mereu pus pe glume, zurbagiu. Este cooptat în turneul caritabil pentru întărirea moralului răniților și cântă în spitalele de campanie alături de Elena Zamora și George Enescu. Cu chitara în raniță, Zavaidoc este parte a trupelor române care ocupă în 1919 Budapesta. Odată cu pacea ce alinta după cinci ani Europa și lumea întreagă, Zavaidoc se stabilește în capitală, ia lecții de canto pentru a-și struni vocea, lucrând pe rând cu profesorul Dimitrie Cutavas,tenoru l Dumitru Mihăilescu-Toscani și baritonul Petre Ștefănescu-Goangă. Reia apoi viața artistică boemă și se alătură sorei Zoia și soțului acesteia, Tănase Perlidius, un grec clarinetist. Nu trece mult timp și taraful acesta depășește orice graniță a popularității.

Casa Columbia îi propune primul contract în 1925 și imprimă timp de un an mai mult de 30 de viniluri în care se regăseau și celebrul ,„Cântec al lui Zavaidoc”, comoara de i-a adus milioane de lei sau „De când m-a aflat mulțimea”, „Dragostea e ca o râie”, „Foaie verde spic de grâu”, „Mărie și Mărioară”, sau „Pe deal, pe la Cornățel”. Zavaidoc se lasă purtat de inimă și se dedică muzicii lăutărești, cântând în localuri bucureştene celebre ca „Vişoiu”,„Kiseleff”, „Carpaţi” sau „La cotitură”, în grădinile de vară sau „La Mariţa Borţoasa”, acolo unde știa că inimile oamenilor bat în ritmul notelor sale muzicale, acolo unde se îmbăta în aplauze, bezele și bis-uri. Ajunsese atât de celebru încât localul „Cireșica” din Cișmigiu, celebru pentru lumea mondenă a vremii, era și mai cunoscut datorită prezenței seară de seară a lui Zavaidoc, iar bucureștenii care mergeau cu tramvaiul denumeau staţia respectivă după numele acestuia. Bucureștiul era fascinat, era victimă a febrei Zavaidoc.

Faima lui a trecut dincolo de hotarele României și vocea lui a răsunat, pentru sume fabuloase, în multe restaurante din Ungaria, Bulgaria, Franţa şi Cehoslovacia. În 1937, alături de orchestra lui Grigoraș Dinicu, participă la Expoziţia Universală de la Paris. Atât de mult a iubit muzica populară și pe cea lăutărească încât a putut refuza ferm propunerea marelui tenor al Operei Române Dumitru Mihăilescu Toscani de a urma o carieră lirică.

Zavaidoc, dincolo de scenă

A făcut o avere fabuloasă, avea onorarii incredibile, proprietarii de restaurante se luptau pentru a-i obține vocea, pentru că Zavaidoc umplea mesele, iar clienții plecau în zori de zi către case. Cu toate acestea a fost un mare filantrop, un om cu suflet de aur. Ne-a rămas o poveste care spune că atunci când gunoierul trecea pe stradă, Zavaidoc îl invita la el în casă și îl ruga să își aleagă orice haină voia. Faptul că era un bărbat frumos, bogat și celebru i-a adus sute de admiratoare. S-a căsătorit târziu, avea deja patruzeci și trei de ani, iar aleasa a fost Constanța, o tânără de 28 de ani care avea să fie mama a două fetițe, Niculina și Constanța și a unui băiețel botezat Zavaidoc. Din anii aceștia avem o altă superbă istorioară: atunci când i s-a născut primul copil ar fi cântat toată noaptea cu fetița în brațe, legănând-o, iar la nașterea băiatului  a fost atât de fericit încât s-a plimbat pe străzile înzăpezite ale Piteștiului într-o sanie plină cu sticle de șampanie scumpă, oferind câte una fiecărui trecător întâlnit.

Tot dragostea va fi cea care îi va ruina viața de familie. O întâlnește pe Tuca la Târgoviște, unde a fost concentrat în 1943, și de îndrăgostește teribil. De la Târgoviște pleacă la Tighina pentru a cânta armatei române. Piesa sa, „Soldățelul lui tăticu” devine un șlagăr al militarilor români. În ziua de 4 aprilie 1944 Bucureștiul este bombardat și casa lui Zavaidoc din apropierea Gării de Nord este distrusă. Moare sora sa, Zoe și rămâne cu cei cinci copii ai acesteia. Pleacă la Caracal, cântă aici prin cârciumi, se mută în Muscel, la Câmpulung, unde cântă la restaurantul „Viscol” din cartierul Vișoi, ia apoi drumul Roșiorilor de Vede unde e primit ca un rege. Aici un patron de restaurant angajează special pentru el o orchestră de douăzeci de oameni. Cu toate aceste onorarii, nu mai are puterea de a-și întreține familia: soția, trei copii, cei cinci nepoți, copiii răposatei Zoia. El însuși cade pradă bolii și în ultima zi a anului 1944 este internat la Spitalul Filantropia din București. Verdictul medicilor nu sună prea bine: „nefrită galopantă”. Devine depresiv. Pierduse casa, nu mai avea bani, se simțea afectat teribil de moartea sorei și de apăsarea responsabilităților. Medicii au constatat într-o zi că tensiunea i-a ajuns la 28 și că orbise total.

Zavaidoc a murit la 13 ianuarie 1945 și a fost înhumat la  Mănăstirea Cernica. În Piteștiul natal, pentru omagierea sa anuală, Primăria, prin Centrul Cultural, organizează, începând cu anul 2006, în fiecare lună noiembrie Festivalul Național de Muzică Lăutărească „Zavaidoc”.

Citeste si

• 1. Anunț despre PUNCTUL DE PENSIE! Este răsturnare totală de situație. SURPRIZă pentru toți pensionarii din România r
• 2. Profeții îngrozitoare! Nostradamus și Baba Vanga pentru 2025: Război devastator în Europa

Notă redacție: Din respect pentru dumneavoastră, acest articol nu este însoțit de publicitate

Recomandări autor