Ziza Natur, gândul din bucătărie

Debutul Zizei Natur, cu placheta de poeme gândul din bucătărie (Casa de pariuri literare, 2020) este prin excelență un nou protest tacit vizavi de așa zisul loc al femeii la bucătărie (concepție sexistă perpetuată din era cavernelor și până azi). Poeta Nora Iuga prefațează cartea de față oferind prefeței titlul „cum să imiți ceva ce nu vrei să fii” și unde ne informează că a cunoscut-o pe Ziza Natur (pe numele ei real Eliza Nirlu) „la Muzeul Literaturii Române, într-o sală plină ochi de elevi și studenți”(p.7) look-ul inedit al Zizei, dar și cum a ajuns să îi devină prietenă: „coroana formată din 15 codițe de păr multicolore de pe cap, singura care, în loc de flori, mi-a adus o pungă de ardei grași, castraveți și mere și mi-a spus că tot ce-și dorește mai mult și mai mult e să cînte jazz într-un luminiș de junglă amazoniană.”(p.8).

Numai cincizeci de pagini de poezie ne oferă poeta constănțeană (atât cât să ne ajungă pentru un tur înot în mare într-o zi toridă) și toate, un mix de imagini, stări, gânduri îmbinate cu munca domestică în bucătărie, sau spălatul hainelor ori călcatul rufelor: „trebuie să spăl hainele soțului meu/ colecția numismatică”(dedeman, p.13). O ecopoezie a hrănirii bio, pentru cât mai multe posibile efecte pozitive asupra creșterii relației în cuplu. Și nu este o garanție, după câte vom putea observa deși „dragostea trece prin stomac”, așa cum pare să și fie concepția de prim rang în cadrul cărții. O viziune de femeie practică, care știe că organismul uman înainte de orice trebuie să fie alimentat: „cine mă place și pe mine/ în tava asta se cam arde tot/ mereu plânge când îi dau mere/ acum poat vorbi normal” (dedeman, p.13) Dar cum rămâne cu sufletul? Ne răspunde la aceasta cu o întrebare retorică: „de ce putem face o clismă colonului dar inimii nu” (când bucătăresele pleacă, p.37).

Despre obligația maritală a femeilor de a găti exclusiv s-au purtat câteva discuții și în România, pe teritoriul noului val feminist, dar nu neapărat cât să și fie luate în serios de marea masă de oameni. Ziza Natur conceptualizează această icoană a femeii aducătoare de mâncare, îngrijitoare și cea care își sacrifică timpul de creație pentru cele de uz zilnic și îi slujește pe membrii familiei fără să primească în schimb măcar atenția cuvenită, sau respectul care i s-ar cuveni în acest sens: „că mi-am cumpărat rochia asta degeaba(…)/ nu mai țipa așa/ mă văd și eu în oglindă.”(prea mari, p.26)

Poemele sunt concentrate în puține versuri, nu scrie foarte amplu, dar țintește exact esența problemelor care apar în orizontul Natur. În primă fază mă gândeam că nu vom avea nimic în comun eu și tema cărții, dar am ajuns să descopăr o voce autentică și care nu s-a extins (cred eu) prea mult în pagini pentru a nu comite erori de scriere, poate să fie un exercițiu de prudență cât să nu îi scape ceva în competiția în care a intrat cu ceilalți debutanți ai anului 2020. O văd ca pe o carte degajată, nu scrisă în funcție de trend, fără pretenții, lipsită de referințe, nonacademică mizând strict pe experiențele personale ale persoanei lirice – eului liric.

Predomină un aer de ironie și autoironie și un soi de introspecție generatoare de mari adevăruri, declanșatoare de episoade de răbufnire, de autocompătimire și monolog cu sinele, acele dinscuții care se întind pe toate paginile (pentru că în fond asta e poezia – monolog cu sinele). „Nimic nu poate fi întâmplător” (cum spune Nora Iuga) chiar și detaliile care par aruncate din neglijență, sunt acolo pentru a sugera o anumită stare de dezordine sufletească. Dacă este ceva ce nu pot să-i cert acestei cărți, este într-adevăr excesul de clișee de care face uz, fără să creeze întotdeauna context pentru a le aduce în discurs. Însă ceea ce m-a interesat mai mult și mai mult a fost să observ solidaritatea feminină care se întâmplă între cele două poete enunțate: Nora Iuga și Ziza Natur și pe de altă parte, faptul că această plachetă este scrisă de o femeie care are conștiința drepturilor sale și care alege să dezbată anumite probleme intime, ale cuplului, să ne pună în gardă să alegem să extragem din amalgamul de merinde și gânduri adevăratele sale intenții absconse, dar mesajul de pe coperta 4 este întocmai despre libertatea pe care și-o asumă Ziza atunci când scrie: „vor ajunge toți să mă urască după volumul ăsta/ motivul perfect pentru a-l scrie pe următorul…” Cred că mesajul Zizei a fost destul de clar, este împotriva patriarhatului și așa va rămâne.

Mă aflu alături de gândul din bucătărie, dar așezată pe canapeaua întinsă de pe care scriu toate astea. Mă gândesc (nu știu de ce) că Ziza a scris toate poemele sale printre bulion, ceapa călită și tocătorul pe care felia atentă legumele. Și că a reflectat în tot acel timp la sensul vieții sale, la drumul parcurs până acolo, și ceea ce va mai fi de parcurs. Cred că e bine să o avem în biblioteca noastră, măcar să știm că poezia ei sedimentează poezia eco de la noi și că nu este o carte de bucate, ci numai o convenție că ar putea părea și așa ceva, dar înțelegem că ne trebuie poezia asta.